Recent, la recomandarea Laurei, am vizionat un film turcesc. Cred că este primul film turcesc pe care am reușit să-l vizionez până la final și care mi-a plăcut.
„Vioara tatălui meu” („Babamın Kemani”), lansat în 2022. Regizat de Andaç Haznedaroglu, spune povestea emoționantă a unei fetițe orfane, Özlem, care, după pierderea tatălui ei, ajunge în grija unchiului său Mehmet, un violonist de succes, dar distant.
Muzica are o magie aparte – o limbă universală care nu are nevoie de cuvinte pentru a comunica. În „Vioara tatălui meu”, muzica devine puntea care unește sufletele rănite, vindecă durerea și creează legături profunde între oameni. Această peliculă m-a făcut să râd, dar și să plâng - a reușit să-mi atingă cele mai sensibile corzi ale sufletului sau am început să îmbătrânesc?😂
„Fiecare om e o melodie. Trebuie doar să știi să asculți.” Aceste cuvinte m-au dus cu gândul la cât de unici suntem fiecare și cât de important este să privim dincolo de aparențe. Personajul principal, Mehmet, învață această lecție prin relația cu nepoata sa, Özlem.Scenele în care Mehmet cântă la vioară, iar Özlem îl privește cu admirație, sunt o demonstrație clară a modului în care muzica sparge zidurile dintre ei.
Filmul ne învață că, exact ca într-o melodie, armonia dintre oameni se creează prin răbdare și înțelegere. De câte ori uităm să ascultăm cu adevărat pe cei dragi? Acest gând m-a făcut să privesc mai atent relațiile mele și să-mi doresc să fiu mai deschisă.
„Familia e cea mai frumoasă compoziție, conține multe note diferite.” Această idee este tema centrală a poveștii. Mehmet și Özlem, două note aparent discordante, reușesc să creeze împreună o simfonie minunată a iubirii și iertării - o familie.
Această frază mi-a amintit că familia nu este perfectă – este o combinație de momente dulci și amare, de bucurii și provocări. Dar tocmai aceste contraste îi conferă o frumusețe unică.
Dacă ești în căutarea unui film care să te inspire și să te facă să reflectezi asupra relațiilor umane, ”Vioara tatălui meu” este alegerea perfectă. Este un film care îți reamintește că, indiferent de dificultăți, muzica poate vindeca sufletele rănite.
La finalul vizionării, m-am simțit recunoscătoare pentru familia mea și pentru acele momente mărunte care compun melodia vieții mele.
Recomand acest film oricui are nevoie de o poveste care să-i atingă inimă. Mai jos las momentul meu preferat din film:
Am profitat de zilele libere de sărbători: am citit, am văzut filme și seriale, iar în primele zile ale anului care au fost însorite de parcă ar fi venit primăvara, ne-am plimbat prin natură. Azi îți voi povesti despre un serial pe care l-am văzut recent, după ce am văzut două reclame, drept dovadă că un marketing bun vinde aproape orice.
Mi-a plăcut mult seria Jocurile Foamei. Poate de aceea am rezonat imediat cu primul sezon din Jocul Calamarului, un construct sud-coreean care utilizează jocuri din zona asiatică, dar și din zona europeană, pentru a desemna un câștigător care pleacă acasă cu mai multe miliarde de woni, mai exact 45,6 miliarde, după ce a călcat literalmente pe cadavrele celorlalți jucători.
Ți-ai imagina vreodată că viața poate fi transformată într-un joc de copii? Așezată pe un fundal sumbru și tulburător, „Jocul Calamarului” face tocmai asta: ia jocurile de copii, le aranjează pe un platou macabru și pune la bătaie viitorul participanților. Nici nu știi dacă râzi sau plângi când te uiți la ce urmează. E o poveste cu un gust amar, ca o înghițire de ceai de pelin.
Titlul seriarului este dat chiar de Jocul Calamarului. Acest joc clasic sud-coreean implică două echipe: una în apărare și una în atac. Scopul atacatorilor este să ajungă în capul unui teren desenat sub forma unui calamar (cerc, triunghi, pătrat), în timp ce apărătorii trebuie să-i oprească. În serial, jocul devine brutal, transformându-se într-o luptă fizică intensă pentru supraviețuire.
Deasemenea, jocul „Red Light, Green Light” îți amintește imediat de „1, 2, 3, la perete stai”. Dar aici, o simplă greșeală nu înseamnă doar pierderea jocului, ci și pierderea vieții. Este o lecție brutală despre cât de fragil este stratul de civilizație care ne separă de instinctele primare.
”În România, nu zicem „hai în joc”, zicem „hai la joc”. Hop, hop, hop și-așa!”
De la „Dolgona game”, unde participanții trebuie să decupeze o formă dintr-oprăjitură de caramel fără să-o spargă, până la „Podul de sticlă”, unde fiecare pas e un pariu cu moartea, fiecare joc aduce o combinație letală de nostalgie și groază. Dar ce face experiența și mai intensă este faptul că fiecare joc scoate la suprafață diverse tipuri de oameni: cei care trișează, cei care se sacrifică și cei care își calcă pe principii pentru a supraviețui.
Sursă foto: IMDB
Primul sezon reușește, în doar 10 episoade, să facă exact ceea ce trebuie să facă un serial bun: te ține cu sufletul la gură, te emoționează, te enervează, te tulbură și, la final, te lasă cu acel sentiment amar de „păcat, mai voiam”. Povestea lui Gi-hun, jucătorul nr. 456, te duce de la compasiune la admirație și chiar până la revoltă. Este omul simplu copleșit de datorii care intră într-un joc al morții, supraviețuiește și iese învingător.
Dacă primul sezon a fost despre supraviețuire, sezonul 2 promite să fie despre confruntare. Regizorul Hwang Dong-hyuk a spus că povestea se va concentra pe Gi-hun, acum transformat de amintirile din joc. Nu mai este doar un jucător, ci un om care vrea să oprească jocul. Întrebarea rămâne: poate cineva să înfrunte un sistem atât de bine pus la punct?
”Dacă masa de Crăciun ar fi un joc, te-ai putea considera recrutat. Iar bunica s-ar asigura că respecți regulile. Îți urăm🎄baftă 🎄. Dacă supraviețuiești, pe 26 decembrie începe un nou joc. Jocul calamarului: Sezonul 2.”
”Jocul Calamarului” nu este doar un serial; este o oglindă necruțătoare a societății noastre. Este despre cât de repede putem deveni ceea ce judecăm. Și despre cât de ușor uităm că ceilalți sunt la fel de speriați ca și noi.
Un aspect care mi-a plăcut în sezonul doi este felul în care serialul explorează manipularea votului. Oamenii cred că au control, că pot spune „nu” și se pot retrage oricând. Dar adevărul este că organizatorii controlează fiecare decizie. Lacomia este folosită ca momeală, iar voturile jucătorilor – deși par democratice – sunt ghidate de frică și dorință.Suma uriașă pusă la bătaie este o capcană perfectă, exploatând lăcomia și disperarea. În final, oamenii votează emoțional, nu rațional – iar asta ne arată cât de ușor putem fi manipulați atunci când suntem vulnerabili.
Sursă foto: Imdb
Fiecare episod te îndeamnă să îți pui întrebări despre umanitate, despre ce e moral și ce nu. „Jocul Calamarului” nu este doar un show despre supraviețuire, ci despre psihologia unei societăți aflate la marginea prăpastiei. Ce face un om să aleagă viața cu orice preț? Care sunt limitele sacrificiului? Ce se întâmplă când empatia se împiedică de egoismul pur?
De la acele imagini iconice cu măștile și costumele roșii, până la finalurile care îți rămân în minte, serialul e ca o oglindă care reflectă realitățile cele mai înspăimântătoare ale societății. E un spectacol care nu îți dă niciodată răspunsurile pe tavă. În schimb, te lasă să te întrebi: „Dacă aș fi acolo, ce aș face?”
Recomand acest serial! În curând va apărea și ultimul sezon, sezonul al treilea.
Pokohan este o carte dark fantasy, pe care am primit-o cadou de ziua mea, din partea autorului. A fost o surpriză plăcută și m-am bucurat foarte mult, dar nu am avut timp să o citesc până acum. Cartea a fost publicată pe 30 decembrie 2023, am primit-o pe 14 februarie 2024 și am citit-o la sfârșitul lunii decembrie 2024. Cartea mi-a oferit o escapadă în lumea fantastică a Japoniei antice, un univers unde mitologia și tradițiile culturale se întâlnesc cu elementele supranaturale într-o manieră unică.
Laurențiu M. Badea este un autor român contemporan pasionat de genul fantasy, care reușește să îmbine tradițiile culturale cu elementele supranaturale pentru a crea povești captivante. Puțin cunoscut în lumea literară, impresionează prin originalitatea stilului său și atenția la detalii. Romanul său ”Pokohan” este o mărturie a talentului său, reușind să aducă în prim-plan mitologia japoneză într-un mod autentic și interesant. Laurențiu este un exemplu al noii generații de scriitori care merită descoperiți, iar ”Pokohan” demonstrează că literatura română poate oferi povești cu rezonanță internațională.
„Pokohan” este o călătorie fascinantă într-un univers întunecat, dar încântător, inspirat din mitologia și cultura Japoniei antice. Laurențiu Badea reușește să creeze o poveste care transcende granițele genului dark fantasy, îmbinând elemente de basm și teme universale precum curajul, sacrificiul și dragostea.
Acțiunea se desfășoară într-un decor pitoresc și enigmatic, insulele Japoniei antice, unde miturile prind viață, iar realitatea și supranaturalul se împletesc într-un dans fascinant. În centrul poveștii îl găsim pe Yamasachi, un vânător solitar, forțat de circumstanțe misterioase să se aventureze dincolo de liniștea munților pentru a-și regăsi fratele și, poate, pe sine însuși.
Personajele cărții sunt interesante și diverse, fiecare cu propriile dileme și secrete. Împăratul Watatsumi și cele două fiice ale sale aduc o doză de mister, fiecare ascunzând trăsături și abilități neașteptate, în timp ce bătrânul Umisachi poartă cu sine greutatea unui trecut apăsător. Evoluția prințesei Toyotama, de la vulnerabilitate la descoperirea propriilor abilități de luptătoare, este unul dintre arcurile narative emoționante, iar relația dintre Yamasachi și forțele cosmice cu care se confruntă capătă profunzime și intensitate cu fiecare pagină.
Stilul narativ al autorului este poetic și evocator, însă uneori poate părea dens, mai ales în secțiunile care descriu detaliat universul și mitologia acestuia. Ritmul poveștii trece de la momente de calm și reflecție la scene de tensiune și conflict intens, ceea ce face lectura imprevizibilă.
„Pokohan” este o tapiserie atent lucrată, unde fiecare fir narativ contribuie la o poveste mai amplă, ciclică, ce explorează teme profunde precum natura umană și lupta împotriva destinului. Finalul, învăluit într-un amestec de speranță și melancolie, lasă cititorul să contempleze asupra modului în care iubirea și sacrificiul pot schimba destine..
Acord cărții 3 stele pentru originalitate, atmosfera plină de mister și modul în care autorul îmbină fantezia cu simbolurile culturii nipone. Chiar dacă unele pasaje sunt mai greu de parcurs, „Pokohan” rămâne o lectură plăcută pentru fanii dark fantasy-ului cu accente mitologice și basm.
Cartea este diponibilă pe platforma Walmart sau Amazon, iar dacă vrei să fii la curent cu viitoarele sale proiecte literare îl poți urmări pe rețeaua de socializare Facebook.
Închei cu două citate care mi-au plăcut:
”Cumpăna schimbării este că mulți o caută, da' puțini și-o doresc. De bun augur sau ba, de vrem sau nu o vrem, schimbarea însăși e cea care împinge râul vieții prin culmi și văi până ce toate se revarsă-n marea nepăsătoare.”
”Nădejdea și optimismul mor așa cum se nasc, cu țipete interne în liniște deplină”
Înscriu articolul în tabelul cu ”Citate favorite” găzduit de Suzana.
