sau libertatea spiritului de discernământ - de Dan Puric
 |
| Sursă foto: pixabay |
- ”Măi băiete”, spuse părintele monah mai în vârstă unui frate de mănăstire mai tânăr, ”nu mă simt tocmai bine, și-aș avea o rugăminte la tine, n-ai vrea, frăția ta, să te duci până colea, la farmacia din oraș, să-mi iei niște medicamente?”
-”Cu tot dragul, părinte, binecuvântați! Numai să-mi spuneți um se numesc!”, îi răspunse pios, făcând două mătănii până la pământ, fratele mai tânăr din mănăstire
-”Aulin și Midocalm!”, răspunse bătrânul.
-”Cum?”, întrebă la rândul lui fratele tânăr, crezând că n-a auzit bine.
-”Aulin și Midocalm, frăția ta!” ..., repetă bătrânul.
-”Aulin și Midocalm!”, murmură ca pentru sine, monahul cel tânăr.
-”Așa, Aulin și Midocalm, măi frate, așa le spune!”
-”Da, Aulin și Midocalm!”, repetă din nou confratele cel tânăr... ”Aulin și Midocalm!”, își mai spuse o dată cu vădită teamă-n ochi, să nu uite până la farmacie, numele atât de ciudate ale acelor medicamente, aducătoare de sănătate... Apoi, într-un târziu, când să iasă pe ușa chiliei, se-ntoarse brusc către bătrân și-i spuse:
-”Frăția-ta, mai bine le scriu pe-o hârtie, să nu le uit cum le zice!”
-”Scrie-le! Numai să mi le aduci cât mai repede, că nu prea mă simt bine!”, îi răspunse bătrânul, rugându-l parcă din privirea-i obosită de ani și de suferință, să se grăbească.
-”Aulin și Midocalm!”, se auxi cum își repetă în șoaptă monahul tânăr, în timp ce scria pe o foaie de hârtie cu un pix vechi, găsit la-ntâmplare, numele ciudate ale celor două medicamente. Apoi, întorcându-se încă o dată spre bătrân și cerându-i binecuvântare, se-ndreptă grăbit spre ușă.
Nu trecu mult timp și bietul monah bătrân avu parte să primească mult așteptatele și binecuvântatele medicamente, cele atât de greu de reținut după nume: Aulin și Midocalm. Numai că respectiva hârtiuță cu numele lor scrise spre a nu fi uitate până la farmacie, a ajuns nu știu cum, uitată sau poate aruncată din neglijență, pe măsuța mică de lemn a monahului care vindea lumânări. ACesta văzând-o, s-a uitat cu atenție la ea, apoi a mormăit ca pentru sine cele două nume ciudate și, negândimdu-se prea mult, luă pixul și notă grabnic sub ele atăt: ”Să se citească 40 de zile!” După care o așeză lângă celelalte hârtiuțe aflate pe măsuța veche a bisericii ce conținea înghesuite, timide și smerite nymele scrise cu durere întru pomenirea celor adormiți. Și astfel nevinovata hârtie ajunse la altar.
-”Și pentru iertarea păcatelor lui Gheorghe, Maria, Vasile,.. Aulin și Midocalm”... Citeau, rând pe rând, părinții la slujba de pomenire, pronunțând, ce-i drept, mai greu cele două nume ciudate, dar fără să se mire prea mult, din cauza rutinei căpătate în ani de zile.
Așa o zi, două, până când într-o duminică dimineața, la altar veni și bătrânul stareț. Și atunci, nu știu cum, prin ce minune, îi căzu privirea obosită de bătrânețe, dar limpezită de credință și de atâtea rugăciuni, pe hârtiuța cu pricina și citi: ”Aulin și Midocalm!” Pentru prima dată fruntea lui mereu senină se-ncruntă puțin ca-n fața unei tulburări venite din partea nenumitului.
-”Aulin și Midocalm!” Repetă el de data aceasta cu glas tare... Apoi privind contrariat în jur, îl întrebă pe monahul mai tânăr aflat lângă el: ”Măi băiete, cine-s ăștia?”
-”Nu știu, Sfinția Voastră!”, răspunse la rândul lui, intrigat, fratele de mănăstire mai tânăr.
-”Aulin și Midocalm!... Aulin și Midocalm!”, repetă din ce în ce mai contrariat bătrânul. Apoi ca o revelație dată fulgerător, spuse:
-”Măi băiete, măi! Ăștia nu-s ortodocși! Scoate-ide la proscomidie și pune-i la acatist!”
Această povestioară face parte din volumul ”Omul liber” de Dan Puric, am postat-o pentru a ne mai descreți puțin frunțile.
Pe curând!📖
