Vânturile de la Marble Arch - Connie Willis

Încă o carte SF se adaugă celor citite de mine pănă acum. E prima carte scrisă de această autoare pe care o citesc, carte care a obținut două premii Hugo, două premii Nebula și un premiu Locus. Nu știam nimic despre această autoare, dar pe prima pagină a cărții, Editura Nemira (la această editură a apărut în 2011 și face parte din colecția Nautilus science fiction) oferă câteva informații despre autoare, pe care le voi lăsa și eu mai jos:

poză din arhiva personală

Connie Willis, pe numele său adevărat Constance Elaine Trimmer Willis, s-a născut în Denver, Colorado, pe 31 decembrie 1945. În 1967 a absolvit Colorado Stare College, numită în prezent University of Northern Colorado. Prima sa povestire publicată a fost „The Secret of Santa Titicaca” apărută în Worlds Of Fantasy, în 1971. În anul 1982, după primirea unei subvenţii din partea NEA (National Endowment for the Arts – Fundaţia Naţională pentru Artă a Statelor Unite), a renunţat la cariera din învăţământ şi s-a dedicat în întregime scrisului. Este una dintre cele mai premiate autoare de science fiction. A obţinut, pentru proză scurtă şi roman deopotrivă, zece premii Hugo – plus alte treisprezece nominalizări, şase premii Nebula – şi opt nominalizări, trei premii Locus – şi o nominalizare, un premiu John W. Campell Memorial şi nominalizări la premiile World Fantasy, Arthur C. Clarke şi British Science Fiction. Acestora li se adaugă cel mai recent dintre trofeele sale, Premiul Nebula 2010 pentru romanele Blackout şi All Clear, anunţat pe 21 mai 2011, în cadrul weekendului Nebula. Connie Willis locuieşte în prezent în Greeley, Colorado, împreună cu soţul ei, Courtney Willis, profesor universitar de fizică, şi fiica lor, Cordelia Connie Willis.

Cartea chiar dacă a primit cinci premii nu m-a impresionat! Când am cumpărat cartea mă gândeam că este o poveste care este scrisă în două volume, dar cele două volume ”Vânturile de la Marble Arch” conține o colecție de povestiri SF, volumul de față, numărul unu, conține 11 povestiri. Dintre cele unsprezece povestiri mi-au plăcut doar trei, poate patru.

Povestea care poartă numele acestei cărți este una dintre poveștile care mi-au plăcut: Soțul lui Cath simte niște vânturi cu miros ciudat de sulf sau putrefacție în câteva stații din metroul londonez și începe să investigheze. Doar el și cei bătrâni se pare că le simțeau și în final, află că și soția lui:

”Şi aerul de acolo, de jos, înregistra totul, îl întemniţa sub pământ, îl distila într-o esenţă de moarte şi de distrugere şi de descompunere. Cath se înşela. La urma urmelor, era Războiul Fulger. Şi fata care plângea în metroul către Balham, şi cuplul de americani care se certau. Înstrăinare şi dezastru şi despărţire. M-am întrebat dacă urma să se înregistreze şi asta, teama lui Cath şi nefericirea noastră, şi dacă avea să sufle prin tunelurile, pe şinele şi prin pasajele din staţiile metroului londonez, ca să izbească-n faţă un biet turist care nu bănuia nimic. Sau dacă asta urma să se-ntâmple peste cincizeci de ani.”

”Luna albăstruită” a fost amuzantă prin coicidențele bizare rezultate în urma eliminării emisiilor reziduale a unei uzine experimentale. La fel și povestea,”Scrisoare informativă”, cu extratereștii care pun stăpânire pe oameni: doi colegi de birou intră la bănuieli când oamenii din jur încep să se comporte frumos și civilizat (stau la coadă fără să se enerveze, donează și multe altele).Încep să facă cercetări și descoperă că această invazie, deși era benefică, avea și reacții adverse pentru gazda ocupată - aceasta începea să aibă probleme de sănătate. O aventură frumoasă care mi-a făcut plăcere să o citesc. Oare oamenii au nevoie de o invazie extraterestră să se comporte frumos?

”Nimeni nu crede niciodată ceea ce se întâmplă, decât după ce e prea târziu.”

O altă poveste care mi-a plăcut, așa și așa, a fost ”Cei care pândesc focul”: Bartholomew, un istoric, călătorește în timp, în 1940 când Londra se afla sub bombardamente, iar lecția pe care acesta o învață împreună cu colegii lui istorici este că ”trecutul nu poate fi salvat”. Povestea este tip jurnal.

”Nu o voi găsi niciodată. Nu o voi salva niciodată. M-am uitat la femeia care curăţa ceaiul vărsat şi mi-am dat seama că nici pe ea nu o puteam salva. Enola, motanul sau oricare dintre ei era pierdut aici, pe şirurile de trepte nesfârşite, în fundăturile timpului. Erau deja morţi de o sută de ani, nu mai puteau fi salvaţi. Trecutul nu poate fi salvat. Sigur asta e lecţia pe care a vrut s-o învăţ Catedra de Istorie când m-a trimis aici. Ei bine, am învăţat-o. Acum pot să plec acasă?”  

”Istoria a triumfat asupra timpului, iar asupra lui nimic altceva n-a triumfat, decât eternitatea.” — Sir Walter Raleigh 

 ”Fiicele mele iubite” mi-a făcut greață efectiv, vocabular vulgar și povestea...pfff (vă las pe voi să o descoperiți😂), abia am terminat-o deși avea câteva pagini această poveste!

Făcând media steluțelor date fiecărei povești, volumul l-am notat cu 2,5 steluțe, cu indulgență 3!

Alte citate din carte:

„Nimeni nu cunoaşte viitorul, poate doar să arate în direcţia lui.”

„Se spune că viitorul e la fel de real ca trecutul.” 

„Lumea e un coridor lung, iar timpul, un fel de lanternă purtată de-a lungul lui[..]„Dacă timpul nostru ar fi o simplă extensie a universului, oare ziua de mâine ar fi la fel de reală ca aceea de ieri? Dacă s-ar putea face un salt înainte…”

Cu toate că această carte nu m-a impresionat, am aflat și lucruri interesante pe care nu le știam! De exemplu am descoperit-o pe Georgia O'Keeffe, pictorița americană considerată unul dintre cei mai mari pictori moderniști, renumită pentru picturile ei cu flori supradimensionate și nu numai. 

Sursă foto: The White Flower, 1932

Peștele fugu este o delicatesă în Japonia și cea mai căutată din lume, dar foarte periculos din cauza toxinei otrăvitoare pe care ficatul său o conține și care nu are antidot.

Poemul ”Foc și Gheață ” scris de Robert Frost, tradus de Octavian Cocoș:

”Lumea, zic unii, va pieri de foc,

Zic alţii că de gheaţă.

Dar am gustat dorinţa şi cred că la soroc

A noastră lume va pieri de foc.

Dar dac-ar fi să pier de două ori

Cred că şi ura o cunosc prea bine

De aceea eu vă spun că uneori

Şi gheaţa-i de ajuns să ne termine

Iar asta poate să ne dea fiori.”

Doi actori englezi John Gielgud și Laurence Olivier care nu-mi sunt cunoscuți, deși unele filme în care au jucat îmi sunt cunoscute. Mi-am pus în listă câteva filme pe care le voi urmări în acest sfărșit de săptămână, cum ar fi Dracula, 1979, regizat de John Badham, Discipolul diavolului, 1959, regizat de Guy Hamilton, Crima din Orient Express, 1974, regizat de Sidney Lumet și Merlin, 1998, regizat de Steve Barron!

Ar mai fi câteva lucruri, dar mă opresc aici să nu vă plictisesc! Pe curând!

Vă doresc un sfârșit de săptămână cât mai frumos!