Nu sunt ce par a fi ...

Nu sunt ce par a fi - 

Nu sunt

Nimic din ce-aș fi vrut să fiu! ...

Dar fiindcă m-am născut fără să știu,

Sau prea curând,

Sau prea târziu ...

M-am resemnat, ca orice bun creștin,

Și n-am rămas decât ... Cel care sunt!...

Sunt cel din urmă strop de vin

Din rustica ulcică de pământ

Pe care l-au sorbit pe rând

Cinci generații de olteni - 

Cei mai de seamă podgoreni,

Dintre moșneni

Și orășeni - 

Strămoșii mei, care-au murit cântând:

”Oltule ... râu blestemat ...

Ce vii așa turburat” ...

Dar Oltul i-a plătit la fel

Cum l-au cântat și ei pe el ...

Și cum -  mi-e martor Dumnezeu -

Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!...

Pe mine, însă - 

Ce păcat

Că vinul vechi, de Drăgășani,

M-a întinerit cu trei sute de ani,

Când fetele din Slatina

Cu ochii mari cât strachina,

De câte ori le-am sărutat, 

M-au blestemat

Să-mi pierd cu mințile

Și datina,

Să nu mai fiu cel care sunt

Cu-adevărat,

Și ca să fiu pe placul lor,

Să le sărut doar la... culesul viilor,

În zvonul glumelor zvârlite-n vânt

Pe care Oltul, când le prinde - 

Oricât ar fi de turbure -

Se limpezește

Și se-ntinde

Cu ele până-n Dunăre!...

La fel și eu, ca orice bun creștin,

Pe malul Oltului, cândva,

Mă voi întinde tot așa,

Când cel din urmă strop de vin

Îl voi sorbi tot din ulcica mea,

Nu din paharul de argint, al altuia -

Pahar străin! ...

Și-abia atunci voi fi cu adevărat

Cel care-am fost -

Un nou crucificat - 

În vecii vecilor... Amin!...

Înscriu această poezie în tabelul găzduit de Suzana, care se numește Citate favorite!

***Poezie scrisă de Ion Minulescu, din volumul cu același nume, apărut în 2017 la Editura Hoffman

***Pozele sunt din arhiva personală

Spectacolul Cerului: Norii de ploaie dinaintea furtunii!

Antiteze - Radu Gyr

N-ai dezmierda de n-ai ști să blestemi,
surâd numai acei care suspină,
de n-ai fi râs, n-ai fi știut să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Și dacă singur rana nu-ți legai,
cu mâna ta n-ai unge răni străine,
n-ai jindui după un colț de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.

Și nu te-nalți în slăvi dacă nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară,
iar dacă-nvii în zâmbetul de azi,
e c-ai murit în lacrima de-aseară.

Poezia este din cartea  ”Întoarcera la Hristos” scrisă de Ioan Ianolide, pe care am primit-o în dar.

Pe curând!💝

A XI-a poruncă - Ion Minulescu

 Pentru că este luni, să ne hrănim sufletul cu o poezie de Ion Minulesc, poezie care-mi place foarte mult: A XI-a poruncă, decicată lui Radu Cioculescu.

Ascultă, privește și taci!...

Ascultă, să-nveți să vorbești,

Privește, să-nveți să clădești,

Și taci, să-nțelegi ce să faci...

Ascultă privește și taci!

Când simți că păcatul te paște

Și glasul Sirenei te fură,

Tu pune-ți lacăt la gură

Și-mploră doar sfintele moaște - 

Când simțică păcatul te paște!...

Când simți că dușmanul te-nvinge, 

Smulgându-ți din suflet credința,

Așteaptă-ți tăcut biruința

Și candela minții nu-ți stinge -

Când simți că dușmanul te-nvinge!

Când brațele-ncep să te doară,

De teamă să nu-mbătrânești,

Rămâi tot cel care ești - 

Aceeași piatră de moară - 

Când brațele încep să te doară!...

Iar când, cu ochii spre cer,

Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,

Ascultă, privește și taci!...

Din brațe fă-ți aripi de fier

Și zboară cu ele spre cer!...

foto din arhiva personală

Înscriu postarea în tabelul cu Citate Favorite, găzduit de Suzana pe blogul ei!

O săptămână ușoară să ai! Pe curând!💝

Otilia Cazimir - Lumini şi umbre

fotografie din arhiva personală (2020)

Ai ochii negri, mincinoși și răi
Fântânile cu ape moarte-ascund
Pupile negre licărind în fund,
Ce mă atrag spre-adânc - ca ochii tăi.

Când vreau să plec, mă ții în loc cu un cuvânt.
Așa se zbat copacii în furtună:
Ca pentru fugă crengile-și adună -
Dar radăcina-i leagă de pământ

De azi încolo n-am să-l mai iubesc
Dar când îi văd privirile păgâne
Și zâmbetul copilăresc,
Mă jur că n-am să-l mai iubesc - de mâine!

Pe zi ce trece-ti seaman tot mai mult
Așa, izvorul ce se aruncă-n baltă
Se-nvăluie cu malul laolaltă,
Și-n loc să-i spele apele verzui -
Își tulbură izvorul apa lui.

Arar în ochi-mi dragostea surâde
Și buruiana plină de pripoane,
În ciuda stâncii goale și aride,
Tot înflorește, vara, câte-o floare.

Vorbește-mi blând, mi-e inima bolnavă
Iubirea m-a întâmpinat cu ură:
În loc să-mi toarne câte-o picătură,
Mi-a dat, întreaga, cupă-i cu otravă.

Când voi pleca mă vei uita ușor
Și știu că nici nu s-ar putea altfel :
Abia o clipă valul călător
Păstrează chipul oglindit în el.

Mi-e fața împietrită ca o mască
Și-n ochi lumina-i gata să se stingă...
Chiar diamantului, ca să sclipească,
Îi trebuie o rază s-o răsfrângă

În clipa cea din urmă-a judecății,
Își vor primi zădarnica răsplată
Și ochii tăi - că n-au știut să plângă,
Și ochii mei - că n-au râs niciodată.

Nu-mi mai aduce flori de liliac,
Nici zâmbetele tale înflorite -
Că primăvara noastră care-ncepe
E tristă ca o toamnă pe sfârșite.

Păstrează-mi mâna ta într-ale tale,
Să stăm așa, alături amândoi
Nu simți ce singuri am rămas pe lume
De când iubirea nu mai e cu noi?

Mă urmărești ca pasărea de pradă,
Mă iscodești cu ochii reci și răi -
Și uiți că, dacă-s urme pe zăpadă,
Noroiul e lăsat de pașii tăi.

De câtva timp, în fiecare seară
Mi-aduce somnul câte-un vis ciudat
Și-atât de trist, că nu mai știu anume
De l-am trăit, ori numai l-am visat

Iubirea-ntârziată se anină
De zâmbetele tale-nșelătoare,
Cum se anină florile-n grădină
De ultimele raze de la soare.

Azi mi-a venit cu ochii calzi și buni,
Și nu l-am întrebat de unde vine:
Pe floarea de pe marginea de drum
N-o întrebi de-i înflorită pentru tine.

Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă:
încremenit în capul scării,
Cu zâmbetul uitat în colțul gurii,
Și-n ochi - tăișul crud al nepăsării

Iubirea ta nu crește și nu moare,
Ci totdeauna-i rece și egală:
E ca o floare artificială
Pe-o pajiște cu maci arzând în soare

Am vrut, în ciuda zâmbetelor tale,
Din ochii sterpi o lacrimă să storc
Și am plecat, să nu ma mai întorc
Dar azi din zori de zi îți umblu-n cale!

Ești rău. Dar când aud c-o spune altul,
Mă uit în jos, și ...strâng din pumni, și tac:
Că numai eu, în toată lumea asta,
Am dreptul să te cert și să te-mpac!

Azi îmi vorbești de lună și de stele,
Ți-e glasul blând și ochii de ispită.
Dar porți în suflet, veșnic, încolțită,
Sămânța aspră-a suferinței mele.

Iubirea ta de-a pururi schimbătoare
împrăștie pe vânt otrava-i fină,
Că nu-i albină numai pentru-o floare,
Nici floare pentru-o singură albină.

Ce demon, oare, mi te-a scos în drum?
De-ar vrea viața azi să mă dezlege
Și raiul ei să mi-l deschidă-acum,
Tot iadul nostru dulce l-aș alege!

Eu am să plec cu sufletul împăcat
Că nu las nimănuia moștenire
Un suflet greu de ură și iubire,
Bănuitor și trist și-nfrigurat.

Am închinat iubirii trecătoare
Sclipiri de suflet și scântei de rime -
însângerate jerbe funerare
Pe un mormânt în care nu e nimeni.

M-am resemnat: atât a fost să fie.
Mă uit cum cade soarele-n apus
Și-aștept răspunsuri - care n-or să vie,
La întrebări - pe care nu le-am pus. 

* Această poezie îmi place foarte mult, așa că m-am gândit să o public și pe blog. Sper să-ți placă și ție! 

Pe curând!💝

Toamna noastră - de Mihaela Baran

Imagine de Rebekka D de la Pixabay

Toamna noastră s-a-ntâmplat să fie,
Mult prea dușmănoasă și târzie
Și de-atâtea frunze căzătoare,
Nu vara mea, ci iarna ta mă doare.

Toamna noastră s-a-ntâmplat să cadă
Într-o zi de marți, fără zăpadă
Și de-atâta umblet - pescărușii
Ni se prăvăleau în pragul ușii.

Toamna noastră-i toată numai brumă,
Nu ne mai alină, ne consumă
Și de-atâta frig, fără scăpare,
Viața pare înspăimântătoare.

Și de-atâta mine - fără tine,
Nu mai știu cum e să-ți fie bine.

 - de Mihaela Baran

FLOAREA-SOARELUI - Reflexii în oglindă!

 

FLOAREA-SOARELUI  lui Vladimir Curbeț - de Grigore Vieru

Într-o tânără grădină

Dintr-un sat frumos, bogat,

Am văzut o răsărită

Căreia ochii i-au legat.

 

Înțeleg că nu degeaba,

Ci de păsări care zbor.

Totuși e neomenește

Să legi ochii unei flori.

 

Nu mai știe-n care parte

E acum Soarele.

Amărâtă se gândește:

,,Poate că nici nu mai e!”

 

Doamne, cum sluțit-am floare,

O am cunoscut abia.

Ieri, crăiasă fără seamăn,

Azi te poate speria.

 

Un copil de ea aseară

Chiar s-a speriat puțin.

Latră-n fața ei cățelul

Ca la dușman și străin.

 

E și pâine, și la pâine,

Și căsuță, și cărbuni.

Dar ceva în viața asta

Nu-i la cale, oameni buni.

 

Nu-i la cale, cum să fie,

Dacă, omule, în loc

Să-i spui florii: ,,Bună ziua”,

Îi pui cârpe pe ochi.

 

Elei, soro, cum îni vine

Cârpa de pe ochi să-ți scot,

Să fugim și să ne-ascundem

Și de bine, și de tot;

 

Să luăm cu noi și cucul

Care-a mai rămas pe lunci,

Să vedem ce-a zice omul,

Să vedem ce-a zice-atunci?!

Înscriu postarea în tabelul găzduit de Carmen la rubrica Reflexii în oglindă :

Recomandarea sună așa: "Dacă doresti să participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (poate fi și cea retrovizoare).

Nu striga niciodată ajutor - Mircea Cărtărescu

 

poză din arhiva personală

Nu mi s-a părut a fi un volum de poezie excepțional. Mircea Cărtărescu a declarat că acest volum de poezii l-a scris ca o formă de terapie....mie mi se pare ca își plânge de milă. Poate azi nu am avut eu starea potrivită pentru acest volum de poezii.

L-am notat cu 3,5

Mai jos las una dintre poeziile care mi-au plăcut :

nu striga niciodată ajutor

nu striga niciodată ajutor
n-o să te audă nimeni
pentru că nu există nimeni
în jurul tău

înghite-ți strigătul
rabdă
îndura

trage-ți palme, trage-ți pumni
taie-te pe brațe
dă-te cu capul de pereți

dar nu striga ajutor
îți pierzi vremea

nu aștepta nimic de la nimeni
cel mai puțin de la tine

să nu crezi în minuni
minune e că mai respiri

când te doare prea rău
când te răzbește
fugu afară
agață-te de oameni

ei or să-și șteargă-n părul tău
noroiul de pe bocanci
sperma
sângele
așa îți va trece mai ușor
timpul

dar să nu strigi ajutor
fiindcă nu e nimeni
în jurul tău
să te-audă

Natura prinde viață - Reflexii în oglindă!

30 aprilie 2023 - Parcul Romanescu, Craiova

 

30 aprilie 2023 - Părculețul din fața Bisericii Sf. Dumitru, Pielești

Când privești oglinda mării 

- Mihai Eminescu, 1869

Când privești oglinda mărei,

Vezi în ea

Țărmuri verzi și cerul sărei,

Nor și stea.

Unda-n plesnetul ei geme

Și Eol

Sună-n papura ce freme

Barcarol.

Un minut dacă te-ai pierde,

Tu, măcar,

Sub noianul mării verde

Și amar,

Colo-n umeda-i pustie,

Ca-n sicriu,

Te-ai simți pe vecinicie

Mort de viu.

Vezi pe buza mea pălită

Un surâs,

Vezi pe fruntea-mi liniștită

Dulce vis,

Și al luncei vânt de vară

Călduros

Cântă-n lira mea amară

Lănguros.

De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sân,

Să vezi marea-i de mâhnire

Și venin,

Ai cunoaște-atuncea bine

Traiul meu:

Suflet mort, zâmbiri senine - 

Iată eu.

(Poezia face parte din volumul 1 - Poezii Proză Literară, apărut la Editura Cartea Românească, 1978)

Înscriu postarea în tabelul găzduit de Carmen la rubrica Reflexii în oglindă :

Recomandarea sună așa: "Dacă doresti să participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (poate fi și cea retrovizoare).

Lebăda - Reflexii în oglindă

 Carmen a redeschis jocul Reflexii în oglindă, preluându-l de la Sorin.

Poza din arhiva personală nu este prea reușită. Lebăda se află pe lacul din
Parcul N. Romanescu, Craiova

Lebăda

de Mihai Eminescu

                        Când printre valuri ce saltă

                        Pe baltă

                        în ritm uşor,

                        Lebăda albă cu-aripile-n vânturi

                        în cânturi

                        Se leagănă-n dor;

 

                        Aripile-i albe în apa cea caldă

                        Le scaldă,

                        Din ele bătând,

                        Şi-apoi pe luciu, pe unda d-oglinde

                        Le-ntinde:

                        O barcă de vânt.

(Sursa poeziei)

173 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu!

Astăzi se împlinesc 173 de ani de la nașterea lui  Mihai Eminescu (născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani), iar din anul 2011 în data de 15 ianuarie nu sărbătorim doar ziua marelui poet, ci și Ziua Culturii Naționale. Marchez și eu acest eveniment prin postarea unei poezii scrisă în 1874- O, Adevăr Sublime...

Sursa: Pixabay

O , Adevăr Sublime...

                       - de Mihai Eminescu

                        O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie!

                        O, poezie mândră – o, buiguit nerod!

                        Istorie șpirată – minciună şi bătaie,

                        Amor ceresc şi dulce – a mucoşilor plod.

                        O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec,

                        Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec,

                        Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân –

                        Se vede când femeia goleşte al ei sân.

                        Când poala ş-o ridică, de pulpa-i vezi, stăpâne,

                        Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,

                        Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,

                        Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.

                        Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii

                        Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.

                        Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii

                        Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.

                        Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale,

                        Tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…

                        Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale –

                        Şi limba ta de flăcări şi plină de urât.

                        Istoria omenirei cu regi de poezie,

                        Cu regii de războaie e ca şi un poem;

                        Dar totuşi rod divina ca depărcior rămâie

                        De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem.

                        Cugetători ai lumei! o, împuţiţi eterul

                        Cu sisteme înalte, puneţi-l în săltar.

                        O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul

                        De stele şi comedii vă este un hămbar.

                        Preoţi cu crucea-n frunte, vistiernici de mistere,

                        Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei.

                        E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere

                        Şi seara pe minciuni şi noaptea pe femei.

                        O, drăngăniţi pe gânduri voi  muzici; voi, sculptori,

                        Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;

                        Şi, voi, artişti dramatici strâmbaţi-vă la lună,

                        Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.

                        Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi

                        Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.

                        O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi,

                        Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,

                        O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,

                        Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.

                        Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:

                        Popoarele există spre a fi înşelate.

Poezia face parte dintr-un volum, mai vechi, de poezii și proză literară, publicat în 1978 de Editura Cartea Românească, pe care l-am cumpărat dintr-un anticariat.