Înscriu postarea în tabelul găzduit de Carmen la rubrica Reflexii în oglindă :
Recomandarea sună așa: "Dacă doresti să participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (poate fi și cea retrovizoare).
Încă o carte SF se adaugă celor citite de mine pănă acum. E prima carte scrisă de această autoare pe care o citesc, carte care a obținut două premii Hugo, două premii Nebula și un premiu Locus. Nu știam nimic despre această autoare, dar pe prima pagină a cărții, Editura Nemira (la această editură a apărut în 2011 și face parte din colecția Nautilus science fiction) oferă câteva informații despre autoare, pe care le voi lăsa și eu mai jos:
poză din arhiva personală
Connie Willis, pe numele său adevărat Constance Elaine Trimmer
Willis, s-a născut în Denver, Colorado, pe 31 decembrie 1945. În 1967 a
absolvit Colorado Stare College, numită în prezent University of
Northern Colorado. Prima sa povestire publicată a fost „The Secret of
Santa Titicaca” apărută în Worlds Of Fantasy, în 1971. În anul 1982, după
primirea unei subvenţii din partea NEA (National Endowment for the
Arts – Fundaţia Naţională pentru Artă a Statelor Unite), a renunţat la
cariera din învăţământ şi s-a dedicat în întregime scrisului.
Este una dintre cele mai premiate autoare de science fiction. A
obţinut, pentru proză scurtă şi roman deopotrivă, zece premii Hugo –
plus alte treisprezece nominalizări, şase premii Nebula – şi opt
nominalizări, trei premii Locus – şi o nominalizare, un premiu John W.
Campell Memorial şi nominalizări la premiile World Fantasy, Arthur C.
Clarke şi British Science Fiction. Acestora li se adaugă cel mai recent
dintre trofeele sale, Premiul Nebula 2010 pentru romanele Blackout şi All
Clear, anunţat pe 21 mai 2011, în cadrul weekendului Nebula.
Connie Willis locuieşte în prezent în Greeley, Colorado, împreună cu
soţul ei, Courtney Willis, profesor universitar de fizică, şi fiica lor,
Cordelia Connie Willis.
Cartea chiar dacă a primit cinci premii nu m-a impresionat! Când am cumpărat cartea mă gândeam că este o poveste care este scrisă în două volume, dar cele două volume ”Vânturile de la Marble Arch” conține o colecție de povestiri SF, volumul de față, numărul unu, conține 11 povestiri. Dintre cele unsprezece povestiri mi-au plăcut doar trei, poate patru.
Povestea care poartă numele acestei cărți este una dintre poveștile care mi-au plăcut: Soțul lui Cath simte niște vânturi cu miros ciudat de sulf sau putrefacție în câteva stații din metroul londonez și începe să investigheze. Doar el și cei bătrâni se pare că le simțeau și în final, află că și soția lui:
”Şi aerul de acolo, de jos, înregistra totul, îl întemniţa sub pământ, îl
distila într-o esenţă de moarte şi de distrugere şi de descompunere.
Cath se înşela. La urma urmelor, era Războiul Fulger. Şi fata care
plângea în metroul către Balham, şi cuplul de americani care se certau.
Înstrăinare şi dezastru şi despărţire. M-am întrebat dacă urma să se
înregistreze şi asta, teama lui Cath şi nefericirea noastră, şi dacă avea să
sufle prin tunelurile, pe şinele şi prin pasajele din staţiile metroului
londonez, ca să izbească-n faţă un biet turist care nu bănuia nimic. Sau
dacă asta urma să se-ntâmple peste cincizeci de ani.”
”Luna albăstruită” a fost amuzantă prin coicidențele bizare rezultate în urma eliminării emisiilor reziduale a unei uzine experimentale. La fel și povestea,”Scrisoare informativă”, cu extratereștii care pun stăpânire pe oameni: doi colegi de birou intră la bănuieli când oamenii din jur încep să se comporte frumos și civilizat (stau la coadă fără să se enerveze, donează și multe altele).Încep să facă cercetări și descoperă că această invazie, deși era benefică, avea și reacții adverse pentru gazda ocupată - aceasta începea să aibă probleme de sănătate. O aventură frumoasă care mi-a făcut plăcere să o citesc. Oare oamenii au nevoie de o invazie extraterestră să se comporte frumos?
”Nimeni nu crede niciodată ceea ce se întâmplă, decât după ce e prea
târziu.”
O altă poveste care mi-a plăcut, așa și așa, a fost ”Cei care pândesc focul”: Bartholomew, un istoric, călătorește în timp, în 1940 când Londra se afla sub bombardamente, iar lecția pe care acesta o învață împreună cu colegii lui istorici este că ”trecutul nu poate fi salvat”. Povestea este tip jurnal.
”Nu o voi găsi niciodată. Nu o voi salva niciodată. M-am uitat la
femeia care curăţa ceaiul vărsat şi mi-am dat seama că nici pe ea nu o
puteam salva. Enola, motanul sau oricare dintre ei era pierdut aici, pe
şirurile de trepte nesfârşite, în fundăturile timpului. Erau deja morţi de o
sută de ani, nu mai puteau fi salvaţi. Trecutul nu poate fi salvat. Sigur
asta e lecţia pe care a vrut s-o învăţ Catedra de Istorie când m-a trimis
aici. Ei bine, am învăţat-o. Acum pot să plec acasă?”
”Istoria a triumfat asupra timpului, iar asupra lui nimic altceva n-a triumfat,
decât eternitatea.” — Sir Walter Raleigh
”Fiicele mele iubite” mi-a făcut greață efectiv, vocabular vulgar și povestea...pfff (vă las pe voi să o descoperiți😂), abia am terminat-o deși avea câteva pagini această poveste!
Făcând media steluțelor date fiecărei povești, volumul l-am notat cu 2,5 steluțe, cu indulgență 3!
Alte citate din carte:
„Nimeni nu cunoaşte viitorul, poate doar să arate în direcţia lui.”
„Se spune că viitorul e la fel de real ca trecutul.”
„Lumea e un coridor lung, iar timpul, un fel de lanternă purtată
de-a lungul lui[..]„Dacă timpul nostru ar fi o
simplă extensie a universului, oare ziua de mâine ar fi la fel de reală ca
aceea de ieri? Dacă s-ar putea face un salt înainte…”
Cu toate că această carte nu m-a impresionat, am aflat și lucruri interesante pe care nu le știam! De exemplu am descoperit-o pe Georgia O'Keeffe, pictorița americană considerată unul dintre cei mai mari pictori moderniști, renumită pentru picturile ei cu flori supradimensionate și nu numai.
Peștele fugu este o delicatesă în Japonia și cea mai căutată din lume, dar foarte periculos din cauza toxinei otrăvitoare pe care ficatul său o conține și care nu are antidot.
Poemul ”Foc și Gheață” scris de Robert Frost, tradus de Octavian Cocoș:
”Lumea, zic unii, va pieri de foc,
Zic alţii că de gheaţă.
Dar am gustat dorinţa şi cred că la
soroc
A noastră lume va pieri de foc.
Dar dac-ar fi să pier de două ori
Cred că şi ura o cunosc prea bine
De aceea eu vă spun că uneori
Şi gheaţa-i de ajuns să ne termine
Iar asta poate să ne dea fiori.”
Doi actori englezi John Gielgud și Laurence Olivier care nu-mi sunt cunoscuți, deși unele filme în care au jucat îmi sunt cunoscute. Mi-am pus în listă câteva filme pe care le voi urmări în acest sfărșit de săptămână, cum ar fi Dracula, 1979, regizat de John Badham, Discipolul diavolului, 1959, regizat de Guy Hamilton, Crima din Orient Express, 1974, regizat de Sidney Lumet și Merlin, 1998, regizat de Steve Barron!
Ar mai fi câteva lucruri, dar mă opresc aici să nu vă plictisesc! Pe curând!
Pentru acest proiect am reciclat următoarele materiale:
- un catalog de produse cosmetice (nu m-am îndurat să stric nicio carte - chiar veche și cu pagini lipsă);
- foarfecă;
- șablonul pentru bufniță - pe care îl puteți descărca gratuit de pe Atta Girl Says, tot aici găsiți și explicațiile pas cu pas în realizarea bufniței;
- am folosit și o bucată de carton, deoarece catalogul nu are consistența și structura unei cărți;
- lipici și două mărgele pentru ochi.
Am realizat această bufniță pentru tranformările creative din luna mai, postare ănscrisă în tabelul găzduit de blogul Explorator prin viață: tema cu numărul doi: Reciclează o carte!, la mine este ultima temă, deoarece ordinea nu este impusă!
După ce am descărcat șablonul, l-am printat și apoi decupat. Am trasat conturul bufniței cu ajutorul unei carioci negre, după șablon, pe catalogul deschis la jumătate, apoi am decupat. Pentru că era sărăcăcios în pagini, am folosit și marginile rămase, după ce am decupat paginile catalogului. S-a potrivit la fix șablonul pentru marginile rămase.
Pentru că paginile nu stăteau răsfirate și chiar și cu acele pagini suplimentare adăugate tot nu arăta înfoiată ca bufnița din tutorial, am desenat conturul bufniței pe un carton și am lipit paginile, am transformat-o într-o decorațiune de perete.
Am pus o bandă de hârtie, decuptă tot din catalog, de jur împrejurul foilor în dreptul gâtului, deoarece nu a fost chip să stea acele pagini răsfirate, plus că pe unele le-am lipit între ele (se observă în imaginea de mai sus). Ochii i-am făcut din mini-evantaie lipite între ele și cu o mărgică în mijloc. În timp ce scriam articolul, de fapt acum la final, am observat că uitasem ceva (ghiciți ce?)! Exact, uitasem să-i fac ciocul!😂
Am luat repede un colțișor dintr-o foaie de caiet dictando și i-am făcut păsării și cioc! Proiectul meu e finalizat! Dar, nu sunt prea încăntată de rezultat, probabil dacă o confecționam dintr-o carte ieșea mai bine....dar asta e!
Această rețetă este mai veche, am postat-o pe vechiul blog și am găsit-o distribuită pePinterest, așa că o s-o postez și aici, chiar dacă nu am multe poze, ci doar una. Mi-a plăcut foarte mult și aproape uitasem de această rețetă.
Așadar, aveți nevoie de:
- 500 g carne tocată;
- 2 ouă;
- o ceapă (dată pe răzătoare);
- puțin usturoi;
- sare și condimente: piper, boia;
- 8-10 cartofi (tăiați pe jumătate să aibă mărimea chiftelei);
- 3 linguri de smântână (merge și fără smântână, am trimis-o pe fetița mea să cumpere smântână și a cumpărat iaurt 😄 );
- 1 lingură pastă de roșii (sau 4 linguri în caz că nu aveți smântână + o linguriță de zahar+ 1 pahar cu apă);
- verdeață;
- ulei.
Preparăm chifteluțele astfel: amestecăm carnea tocată cu ouăle, adaugăm ceapa dată pe răzătoare (eu am dat-o pe sita mică), usturoiul pisat, sare, piper, boia si verdeața.
Apoi curățăm cartofii și-i tăiem pe jumătate, punem puțin ulei in tavă, și începem să aranjăm în tavă un rând de chifteluțe, unul de cartofi.
După ce am terminat de aranjat cartofii și chiftelele acoperim tava cu folie de aluminiu și o dăm la cuptorul preîncălzit, la 200 grade pentru 25 de minute.
Într-un castron punem patru linguri de pastă de roșii, sare, piper, o linguriță de zahăr, un pahar de apă. Dacă faceți cu smântâna adăugati 3 linguri de smântână și o lingură de pastă.
Amestecăm totul bine și după ce au trecut cele 25 de minutate adaugăm sosul peste cartofi și chiftele. Lăsăm la cuptor până se rumenesc, adăugăm verdeața și gata!
Poftă bună!!!
Later Edit: Mai jos vă las rezultatul final, după cum am promis:
Cu ocazia provocării verzi numărul unsprezece, din proiectul Salvăm păpuși : Timbre, m-am hotărât să confecționez un clasor pentru timbrele strânse în timp, pe care le păstram într-un plic.
Materialele necesare pentru acest proiect sunt:
- o bucată de carton pentru confecționarea copertei;
- câteva folii transparente de protecție coli, pentru confecționarea filelor clasorului;
- imagini diverse din reviste, din care am confecționat timbre pentru decorarea coperții;
- ambalaje și hârtie de împachetat cadouri și timbre dubluri, folosite tot pentru a decora coperta;
- foarfecă normală și foarfecă decorativă;
- lipici și scoci.
Câteva din materialele folosite!
Primul pas a fost să realizez coperta, a durat cam două zile până s-a uscat bine lipiciul. Am luat un carton și am dat forma unei coperți de dimensiunea unei coli A5 (jumătatea colii A4), apoi am lipit un ambalaj roz pe carton dintr-un colet primit cu oje, iar din unul negru primit in același colet am lipit în interiorul coperții.
Până s-a mai uscat puțin lipiciul am confecționat timbrele cu care am decorat exteriorul coperții: am decupat diverse imagini (flori, modele, nori, cer, etc) dintr-un catalog cu produse cosmetice, iar cu ajutorul foarfecii decorative le-am dat forma timbrelor decupând marginile.
Cum am confectionat timbrele!
Tot cu ajutorul foarfecii decorative am tăiat marginile hârtiei de împachetat, pe care am lipit-o în centrul coperții. Apoi m-am apucat de decorat, adică de lipit. Le-am lipit cum mi-a venit, nu am avut un plan! Și coperta arată așa (poza nu e prea reușit și acum am observat că nu am prins totul în fotografie!):
Coperta - rezultat final!
A doua zi când lipiciul s-a uscat complet, am lipit in interior foliile transparente de protecție, de data aceasta am folosit pistolul cu silicon! Am aranjat timbrele în clasor și pentru că aveam foarte muuult loc, am pus și bancnotele mele vechi, pe cale le păstram tot într-un plic. Am împărțit clasorul jumătate bancnote, jumătate timbre! Am decorat și coperta din spate, dar nu cu timbre ci cu bani, să știu în ce parte sunt banii și în ce parte sunt timbrele!
Coperta a doua!
Am pus o bucată de hărtie de împachetat cadouri decupată cu foarfeca decorativă, deoarece mi s-a părut că penele acestei păsări seamănă cu niște bănuți!
Dacă vreți vă las mai jos fotografii cu timbrele mele pentru a le admira:
Fotografiile sunt din arhiva personală, iar colajul este realizat cu PhotoRetrica! Sper să vă placă timbrele mele confecționate din imagini din revistă și clasorul, bineînțeles!
Pe curând!
Later Edit: Înscriu postarea la transformările creative din luna mai, tema Fii creativ!
Poză face parte din arhiva personală, versurile sunt din popor, le cântam când eram mici atunci când zăream câte un avion pe cer!
Înscriu postarea în tabelul găzduit de Carmen la rubrica Reflexii în oglindă :
Recomandarea sună așa: "Dacă doresti să participi, publică într-un articol pe blogul tău, o imagine sau un clip, pe care tocmai le-ai vazut în "oglinda" (poate fi și cea retrovizoare).
.jpg)
