Raza de soare printre spini

 A venit timpul să-ți prezint un alt cactus din colecția mea! Cactusul Parodia × erubescens, cunoscut și sub numele de Notocactus erubescens, este un mic dar impresionant membru al familiei Cactaceae. Originar din regiunile aride ale Americii de Sud, această specie aduce o pată de culoare în colecțiile de cactuși, datorită florilor sale galbene strălucitoare și a spinilor săi aurii.

Denumit inițial Notocactus erubescens și ulterior reclasificat în genul Parodia, acest cactus este un exemplu de adaptabilitate și rezistență prin capacitatea sa de a supraviețui în condiții dure de secetă și temperaturi extreme, datorită mecanismelor sale eficiente de stocare a apei și protecției împotriva evaporării, fiind foarte popular printre colecționarii de cactuși din întreaga lume.

Cu un corp sferic sau cilindric, acoperit de spini subțiri și curbati, Parodia × erubescens impresionează prin aspectul său compact și robust. Spinii fini răsar din mici protuberanțe de pe suprafața cactusului, care variază de la galben la roșiatic, conferindu-i o eleganță aparte. Florile sale, de un galben intens, aduc un contrast minunat și transformă această plantă într-o adevărată bijuterie în orice colecție. 

Asemeni altor cactuși, Parodia × erubescens necesită un sol bine drenat și expunere la soare pentru a prospera. Udatul trebuie făcut cu grijă, evitându-se excesul de apă, mai ales pe timpul iernii.

Dacă ești pasionat de cactuși, Parodia × erubescens nu ar trebui să lipsească din colecția ta. Este o plantă rezistentă și spectaculoasă, care te va răsplăti cu frumusețea ei dacă îi acorzi atenția necesară.

Pe curând!💮

***fotografiile sunt din arhiva personală

Stephen King: 77 de Ani de Groază și Mister

 Astăzi, 21 septembrie, Stephen King își sărbătorește cea de-a 77-a aniversare. Cu o carieră literară impresionantă ce se întinde pe mai bine de cinci decenii, King a redefinit genul horror și a creat un univers literar care a fascinat milioane de cititori din întreaga lume. Dar Stephen King este mai mult decât un scriitor de povești de groază; este un narator complex, capabil să exploreze cele mai ascunse colțuri ale psihicului uman, transformându-și personajele în simboluri ale fragilității și forței interioare.

Sursă foto: mail de la Nemira

Stephen Edwin King s-a născut în 1947, în Portland, Maine, și încă de mic a fost atras de literatură. Primii săi ani ca scriitor nu au fost ușori, în ciuda pasiunii sale. Cariera sa literară a început cu publicarea unor povești scurte în reviste, dar abia după ce a scris Carrie a simțit gustul succesului. Ironia face că S.King a aruncat manuscrisul la gunoi, convins că nu va avea succes, dar soția sa, Tabitha, a recuperat manuscrisul și l-a încurajat să-l finalizeze. Carrie a devenit primul său bestseller care a pus bazele unei cariere literare legendare.

Ceea ce face ca operele lui King să fie atât de captivante este talentul său de a transforma banalul în ceva terifiant. Orașele mici, aparent idilice, devin locuri de coșmar, iar personajele obișnuite se confruntă cu forțe supranaturale sau cu conflicte psihologice intense. De la monștri ca Pennywise în It, până la forțele supranaturale care bântuie hotelul Overlook în The Shining, King explorează teme precum frica primordială, pierderea inocenței și forța binelui și răului.

Dar Stephen King nu scrie doar despre monștri și fantome. De multe ori, adevărații "monștri" din operele sale sunt oamenii înșiși, cu fricile, obsesiile și greșelile lor. În Misery, de exemplu, un scriitor este torturat nu de o creatură supranaturală, ci de o fană obsedată. În Cujo, un câine turbat reprezintă o metaforă pentru fragilitatea vieții și violența care poate izbucni în orice moment, atât în natură, cât și în ființa umană. Cu această ocazie am constatat că am uitat să povestesc despre Cujo, o carte care mi-a plăcut foarte mult, așa că înainte de a continua, fac o mică paranteză și scriu câteva rânduri despre ea.

Foto din arhiva personală

Este povestea tragică, emoționantă a unui câine din rasa Saint-Bernard care ajunge să aibă necazuri după ce urmărește un iepure care intră într-o grotă plină de lilieci. Povestea se desfășoară pe parcursul a trei zile, romanul conține mai multe povestiri, poveștile unor familii normale din Castle Rock, făcându-l mai complex decât pare.
Romanul nu are capitole, are un ritm constant, iar tensiunea crește odată cu transformarea lui Cujo, iar scenele sângeroase apar când nu te aștepți și vei suferi alături de personaje.
Există și câteva pasaje scrise din punctul de vedere al lui Cujo, care tot ce își dorea era să fie un câine bun pentru stăpânii lui.
Mi-a plăcut cartea, cu toate că m-a întristat finalul, care este foarte dureros.

Stephen King a publicat peste 60 de romane și sute de povestiri scurte, dar unele dintre ele au rămas cu adevărat gravate în cultura populară. Romane precum The Shining, It, Pet Sematary, și The Dark Tower(am ajuns cu cititul la volumul 5) au fost citite și apreciate de generații întregi. Adaptările cinematografice și de televiziune ale operelor sale, cum ar fi The Shawshank Redemption (povestea face parte din volumul Anotimpuri diferite, despre care nu am scris), The Green Mile, și serialul Castle Rock, au contribuit la popularitatea sa și i-au extins influența.

Sursă foto: mail de la Nemira

Cine poate uita privirea înspăimântătoare a lui Jack Nicholson în rolul lui Jack Torrance sau baloanele roșii care plutesc deasupra canalizărilor din Derry? Adaptările, deși nu întotdeauna fidele cărților, au adus personajele și universurile create de King în fața unui public mai larg, consolidându-i statutul de „Regele Groazei”.

La 77 de ani, Stephen King continuă să scrie, să inspire și să ne provoace fricile. Autori, regizori și fani deopotrivă îi recunosc influența imensă asupra literaturii și cinematografiei. Poate că cea mai mare realizare a sa rămâne însă faptul că, prin poveștile sale, a creat o comunitate de cititori care se regăsesc în universurile sale, unde întunericul și lumina se împletesc, iar frica este doar o parte a călătoriei către înțelegerea de sine.

„Monștrii sunt reali și fantomele sunt reale. Ele trăiesc în noi și câteodată ele înving.”

Un citat emblematic al lui King, care surprinde perfect esența operei sale. El ne reamintește că fricile noastre cele mai profunde nu sunt întotdeauna clare, dar sunt la fel de periculoase și influente.

 De la povești care ne-au bântuit visele, până la lecții de viață ascunse în paginile cărților sale, Stephen King a reușit să ne facă să ne îndrăgostim de groază și suspans. 

La mulți ani, Stephen King, și mulțumesc pentru toate poveștile care m-au ținut trează noaptea și m-au purtat într-o lume unde granițele dintre real și imaginar sunt doar o șoaptă în întuneric!

Ultima seară a Festivalului de Jazz din Craiova

 În aerul răcoros al serii de 8 septembrie, la Muzeul de Artă din Craiova, am trăit una dintre acele experiențe muzicale care îți rămân în minte mult timp după ce cade cortina.😊Marcian Petrescu (muzicuță) și Mihai Tacoi (chitară), duo-ul din spatele conceptului Storytellers, au transformat o colecție de piese clasice într-o călătorie sonoră care a traversat decenii de muzică – de la blues arhaic, la gospel și negro spirituals. Muzicuța lui Marcian părea să vorbească un limbaj secret al sufletului, în timp ce chitara lui Mihai aducea un echilibru perfect între delicatețe și forță.

Mă bucur că am reușit să merg la ultima seară de festival, din păcate, fiind duminică seara, am fost nevoită să plec mai devreme, pentru că a doua zi trebuia să merg la serviciu de dimineață. Dar hai să-ți arăt câteva imagini și videoclipuri din acea seară frumoasă.

Din primele sunete ale muzicuței, publicul a fost captivat. „Odă Proștilor”(versuri de Ion Pribeagu) a fost un moment de satiră socială foarte potrivită vremurilor pe care le trăim. Versurile pline de umor și ironie au adus zâmbete și au destins atmosfera. Am reușit să surprind acest moment în videoclipul pe care îl vei găsi mai jos:

A venit și momentul piesei „Hey! Miss Bessie”, care m-a surprins cu influențele de rock 'n' roll, oferind o schimbare de ton ce a adus o notă veselă și ritmată serii. Era piesa care te invita la mișcare, amintindu-mi de atmosfera anilor ’50, când rock 'n' roll-ul lua amploare. Această piesă a redat atmosfera clasică pe care o căutam – simplă, dar profundă, cu note care te transportau în alt timp și loc. Aici, publicul a intrat într-o stare de reverie, chitara și muzicuța completându-se perfect.

Deși nu am reușit să filmez „House of the Rising Sun”, această piesă a fost, fără îndoială, punctul culminant al serii pentru mine. Atmosfera era aproape ca într-un bar vechi din New Orleans, unde timpul curge diferit, iar poveștile prind viață în acordurile muzicii. 

„Sure Seem Strange” (dedicată celor căsătoriți😅) a fost una dintre acele melodii care părea să încetinească timpul. Vocea lui Marcian, plină de profunzime, și chitara lui Mihai au creat o armonie care părea să spună o poveste nescrisă. Piesa a evocă melancolie și introspecție, reflectând asupra schimbărilor surprinzătoare și adesea dezamăgitoare din relații. A fost un moment în care muzica părea să vorbească mai mult decât ar fi putut vreodată cuvintele. 

Deși concertul celor doi a durat mai mult de o oră, seara nu s-a terminat, dar eu trebuia să plec. Înainte de a pleca, am ascultat câteva melodii de la THQ (UNMB), dar nimic nu putea egala emoția trăită cu Marcian Petrescu și Mihai Tacoi. Cât au cântat cei doi am avut pielea de găină😂, așa cum spune Andra. Spuneam că am plecat acasă înainte ca seara de festival să se încheie, dar nu am plecat cu mâna goală ci cu două CD-uri semnate ca suveniruri, care îmi vor aminti întotdeauna de această seară magică.

Pe curând!🎷

Expoziție la Teatrul Colibri - Wordless Wednesday

 

 ***pozele sunt din arhiva personală

Postarea participă la:

Între vis și realitate
Image-in-ing
Wordless Wednesday

Suport de lumânare- La indigo !

 În luna septembrie, pentru „Transformări Creative”, tema a doua este „La Indigo” și provocarea constă în realizarea unui Borcan cu lumânare. Eu am ales să transform un borcan gol, rămas de la castraveți murați, într-un suport de lumânare cu totul special, păstrând toate element obligatorii cerute de temă.

Această lucrare trebuie copiată ”la indigo”

Primul pas a fost să curăț complet borcanul de etichete și să-l pregătesc pentru decorare. După o căutare pe Pinterest, am găsit modelul perfect de frunză – simplu, și potrivit pentru borcanul meu. Am imprimat modelul, l-am decupat și l-am fixat pe interiorul borcanului cu scotch, pentru a avea un ghid exact în conturarea frunzei.

Cu acril negru, am început să trasez marginea frunzei. După câteva minute de așteptare, timp în care conturul s-a uscat, am trecut la etapa vopsirii borcanului. Am ales o nuanță intensă de turcoaz, aplicând mai multe straturi pentru a uniformiza culoarea și am lăsat zona frunzei transparentă, ca o „fereastră” prin care lumina să treacă creând jocuri de umbre și lumini. Apoi, am lăsat totul la uscat pentru o zi întreagă, pentru a mă asigura că straturile de culooare s-au uscat bine.

Pentru a face vopseaua mai durabilă, am introdus borcanul în cuptor timp de 35 de minute la 180 de grade. Totul părea să decurgă perfect, până când a venit momentul aplicării lacului. Fiind distrasă de avionul care zbura deasupra casei mele – același pe care l-am fotografiat pentru „Miercurea fără cuvinte” – am aplicat lacul neglijent, rezultând un finisaj neuniform și vălurit. Lacul a prins chiar o nuanță gălbuie pe alocuri, dar, din fericire, aceasta s-a estompat complet când lacul s-a uscat. Cu toate acestea, imperfecțiunea lacului era evidentă, așa că am apelat la o soluție creativă: dantela.

În a doua poză de la stânga se observă lacul aplicat neuniform.

Dantela s-a dovedit a fi salvarea perfectă! Am adăugat-o la gulerul borcanului, oferindu-i un aer vintage și elegant. Nu m-am oprit aici – am pus și sfoară peste dantelă și o fundă argintie (realizată din bandă decorativă), care i-au oferit un plus de eleganță. Totuși, imperfecțiunile se vedeau în continuare când lumina cădea într-un anumit unghi. Astfel, am decis să conturez frunza cu acril incolor cu sclipici argintiu, adăugând o notă strălucitoare care a mascat aproape complet greșelile. Am făcut o poză de aproape în care se observă lacul neuniform.

Nu am avut lumânărică în seara când am făcut poza, așa că am pus o ghirlandă luminoasă.

În interior, am adăugat pietricele verzi fosforescente, pe care le-am achiziționat de pe Temu, și o lumânare tip pastilă. Când lumânarea este aprinsă, frunza transparentă și sclipiciul creează un efect de lumini și umbre fascinant, dând viață întregii creații.

Acest proiect a fost o adevărată călătorie creativă, plină de improvizații. De la micile greșeli de aplicare a lacului până la soluțiile găsite pentru a le masca, fiecare pas mi-a amintit că transformările creative nu sunt doar despre perfecțiune, ci și despre adaptabilitate și imaginație. Rezultatul final? Un suport de lumânare unic, care reflectă atât tema „La Indigo”, cât și propria mea viziune artistică.

Pe curând!🕯

Istoria Jazz-ului pe scurt

 Jazz-ul a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în New Orleans, un oraș cu o bogată diversitate culturală, fiind influențat de muzica africană, ritmurile caraibiene, și tradițiile muzicale europene. Una dintre trăsăturile distinctive ale jazz-ului este improvizația, care permitea muzicienilor să-și exprime liber emoțiile și creativitatea în timp real.

1900–1920

Primele forme de jazz, precum Ragtime și Blues, erau caracterizate de o structură ritmică sincopată și un accent pe solo-uri instrumentale. Buddy Bolden, considerat unul dintre pionierii jazz-ului, a fost unul dintre primii muzicieni care a combinat diferite stiluri dând naștere unui stil muzical distinct, ce avea să devină fundația jazz-ului.

1920–1940

Anii 1920 sunt adesea numiți Epoca Jazz-ului (sau „The Jazz Age”), o perioadă în care jazz-ul a devenit extrem de popular, mai ales în Harlem (New York). Personalități ca Louis Armstrong, cunoscut pentru tonul său clar și tehnica sa de improvizație, au modelat evoluția jazz-ului. În anii 1930, jazz-ul a evoluat spre swing, un stil caracterizat de ritmuri dansabile și orchestră mare (Big Band). Mari artiști ai acelei perioade sunt Duke Ellington, Count Basie și Benny Goodman.

1940–1960

După epoca swing, jazz-ul a suferit o schimbare radicală, devenind mai complex din punct de vedere ritmic și armonic. Acest stil nou, numit bebop, era centrat pe improvizație rapidă și structuri muzicale elaborate. Charlie Parker și Dizzy Gillespie au fost doi dintre cei mai mari reprezentanți ai acestui stil. În anii 1950, un stil mai relaxat, numit cool jazz, a devenit popular, cu artiști precum Miles Davis și Dave Brubeck.

1960–prezent

În anii 1960, jazz-ul a fuzionat cu alte stiluri, cum ar fi muzica rock și funk, dând naștere jazz-ului fusion. Personalități precum Herbie Hancock și John Coltrane au adus noutăți în jazz prin explorarea unor abordări muzicale neconvenționale și prin integrarea influențelor spirituale și filozofice în muzica lor. În deceniile următoare, jazz-ul a continuat să evolueze și să se îmbine cu genuri variate, cum ar fi muzica electronică, world music, și hip-hop.

Pe măsură ce jazz-ul a început să se diversifice, au apărut artiști care au transformat muzica în ceva mai mult decât divertisment – au transformat-o într-o formă de protest, de eliberare. Un astfel de artist, care a reușit să creeze o punte între jazz, blues, și lupta pentru drepturile civile, este Nina Simone, o artistă pe care eu o ador. Vocea ei inconfundabilă și felul în care reușește să transforme fiecare notă într-o poveste mă fascinează de fiecare dată. Fiecare interpretare a sa reușește să mă transpună într-o lume în care muzica și emoția sunt inseparabile.

Astăzi, jazz-ul este o formă de artă internațională, cu scene vibrante în toate colțurile lumii, păstrându-și esența improvizației și inovării.

În următorul articol, voi împărtăși impresiile despre ultima seară a Festivalului de Jazz, o seară în care am fost fermecată de trupa Storytellers. Acești muzicieni talentați au adus pe scenă o fuziune captivantă de muzicuță și chitară, transformând jazz-ul într-o experiență inedită. Dar până atunci vreau să știu dacă și ție îți place jazz-ul și care este artistul tău preferat!? Dacă vrei să-mi zici, bineînțeles.

Pe curând!🎷

***pozele din arhiva personală, informații culese din cartea ”Marea Enciclopedie Ilustrată” (am achiziționat-o de pe Bookzone) și din diverse surse online.

Jocurile Foamei - Suzanne Collins

 Am cumpărat trilogia ”Jocurile foamei” prin 2019, de pe site-ul Nemira, dar abia acum am reușit să o citesc. Într-un weekend căutam să vizionez un film pe Netflix și am dat peste Jocurile foamei: Balada șerpilor și a păsărilor cântătoare 2023 (am și această carte, dar nu am citit-o) și mi-a plăcut. După ce am vizionat filmul am scos trilogia de la naftalina 😂și m-am apucat de citit! Așa cum zicea și Stephen King ”pur și simplu am citit fără să mă pot opri!”După ce am terminat de citit, bineînțeles că am urmărit și filmele, pentru a putea face o comparație. Mi-au plăcut atât cărțile, cât și filmele, acestea din urmă au reușit să păstreze, în mare parte, esența poveștii.

Suzanne Collins este o scriitoare americană cunoscută în special pentru seria „Jocurile foamei.” Înainte de a scrie această serie de mare succes, Collins a lucrat ca scenaristă pentru emisiuni TV pentru copii. A inspirat seria „Jocurile foamei” dintr-o combinație între mitologia greacă, realitățile crude ale războiului și show-urile de televiziune. Stilul său de scris este captivant și plin de suspans, punând mereu accent pe emoțiile umane și pe dilemele morale.

1. „Jocurile foamei” (The Hunger Games)

Prima carte din serie ne introduce într-un viitor distopic, în țara numită Panem, care a înlocuit ceea ce odată era America de Nord. Țara este formată din Capitoliu, o metropolă bogată și extravagantă, și 12 districte mai sărace, fiecare responsabil pentru furnizarea de resurse. Pentru a-și demonstra puterea și a ține districtele sub control, Capitoliu organizează anual „Jocurile foamei,” o competiție mortală televizată în care tineri numiți „tributuri” sunt forțați să lupte între ei până rămâne unul singur în viață.

Protagonista cărții este Katniss Everdeen, o tânără din Districtul 12, care ajunge să fie implicată în Jocuri. Katniss este curajoasă, abilă și plină de resurse, iar pe parcursul primei cărți, cititorii sunt atrași de conflictul ei moral și de dorința ei de supraviețuire. „Jocurile foamei” este o poveste despre rezistență, sacrificiu și voință, oferind un comentariu subtil asupra societății contemporane și a divertismentului brutal.

2. „Sfidarea” (Catching Fire)

A doua carte începe cu urmările Jocurilor și explorează efectele pe care acestea le au nu doar asupra lui Katniss, ci și asupra întregului Panem. Atmosfera este tot mai tensionată, iar Capitoliu încearcă să suprime orice semn de rebeliune care începe să se răspândească printre districte.

În „Sfidarea,” Katniss se confruntă cu noi provocări, iar tensiunea crește rapid. Aici sunt explorate teme mai complexe, cum ar fi natura revoluției, simbolurile de rezistență și impactul violenței asupra celor care o trăiesc. Cartea oferă noi perspective și personaje intrigante. Este plină de răsturnări de situație și momente care te țin cu sufletul la gură.

3. „Revolta” (Mockingjay)

Ultima carte din trilogie aduce o schimbare de ton și ritm, întrucât accentul cade pe război și pe lupta împotriva opresiunii. Katniss devine o figură centrală într-o mișcare de rezistență, iar luptele nu mai sunt doar fizice, ci și psihologice. Cartea explorează temele legate de pierdere, sacrificiu și responsabilitatea pe care o poartă eroii revoluției.

„Revolta” este o poveste intensă despre costul războiului și ce înseamnă cu adevărat libertatea. Fără a dezvălui prea multe, această carte încheie trilogia într-un mod satisfăcător, cu o reflecție profundă asupra puterii, corupției și efectului psihologic pe care conflictul îl are asupra indivizilor.

Pe parcursul celor trei cărți din seria Jocurile foamei, am rezonat cu Katniss, chiar dacă, uneori, m-a și enervat. Haymitch Abernathy a fost un personaj care mi-a plăcut foarte mult, cu toate că stilul său sarcastic și metoda neconvențională de a ajuta nu sunt pe gustul tuturor. În ceea ce privește liderul Districtului 13 - Alma Coin, am avut impresia că este la fel de autoritar și manipulator precum președintele Snow din Panem, iar la final am constatat că am avut dreptate.

„Jocurile foamei” este o serie care combină elemente de acțiune, emoție și comentariu social, oferind cititorilor o poveste captivantă și profundă. Fiecare carte adaugă noi straturi de complexitate, iar evoluția lui Katniss, de la o tânără care doar încearcă să supraviețuiască, la un simbol al rezistenței, este fascinantă. Suzanne Collins scrie cu o claritate care te ține prins de poveste, în timp ce explorează teme grele precum inegalitatea, sacrificiul și puterea autorităților.

Dacă îți plac poveștile distopice care oferă și o reflecție asupra lumii în care trăim, seria „Jocurile foamei” este cu siguranță una care merită citită!

Încei această postare cu câteva citate care mi-au atras atenția:

”Proștii sunt periculoși.”

”Săgeți de dor îmi îndurerează pieptul.”

”Nimeni nu te ajută dacă inspiri milă. O fac cei care te admiră fiindcă refuzi să te dai bătut.”

”Apusul. Îl pot privi imediat, coroana soarelui în coborâre, brăzdând cerul cu numeroase nuanțe de portocaliu. Superb.”

”[...]se poate simți ceva în aer, zgomotul fierturii în clocot înainte de a da în foc.”

Înscriu postarea în tabelul cu Citate favorite, găzduit de Suzana. 

Pe curând!💝